Alexa

Fluturi din trecut

Rating: ★★★★★ (5/5)

Viața, o vagă amintire a vieții în etern, iar timpul nostru în lume, o veșnică încercare de a trăi în etern. Ăsta a fost primul gând care i-a venit în minte atunci când a deschis ochii și a văzut că totul era învăluit într-o lumină incredibilă, o lumină aparținând mai degrabă privighetorilor. Nu s-a gândit nicio clipă că ziua ce urma să-și reverse splendoarea peste el și întreg universul va fi cu totul diferită de ziua de ieri sau de zilele ultimilor zece ani.

Când a dat să se ridice din pat, a simțit o durere ascuțită în zona lombară, aceeași din ultimele zile, dar parcă mai insistentă, de parcă ar fi fost o femeie urâtă și cicălitoare. Pentru a evita cât mai mult conflictul cu mahalagioaica, a încercat să se poarte cât mai delicat cu sacul de oase, carne și grăsime care-l făcea pe el să se considere o dualitate. De fapt, ca să fim fideli idolatri ai zeiţei Veritas, faţa asta a dualităţii lui era mai mult grăsime şi mai puţin muşchi.

Așezându-se pe o parte în patul său incredibil de lung și încărcat cu tot felul de boarfe care-i aparțineau, dar care nu-i mai erau demult apropiate, de parcă ar fi avut o viață a lor proprie, se întreba ce să facă cu toată viața sa ce zăcea acolo părăsită și încărcată de amintiri? Nefiind pregătit pentru astfel de decizii, mai ales acum când conflictul cu scorpia de durere era la apogeu, s-a concentrat la o altă nevoie a trupului său. Din sunetul nu tocmai mozartian, pe care-l scotea stomacul său nu tocmai liliputan, a realizat că îi este foame, aşa că s-a întins să se sprijine de scaun, prieten fidel al ultimului timp. În acel moment a conştientizat, după efluviile nu tocmai plăcute ce veneau de la subraţ, că nu mai intrase în comuniune cu celălalt element al creației de ceva timp.

A pornit hotărât spre baie, dar pașii l-au îndreptat spre bucătărie. Când a ajuns și a deschis frigiderul, a observat, nu fără să se enerveze, că nu mai era nimic comestibil. A știut însă cu siguranța pățitului că mai era ceva cafea pe fundul unui fost borcan de dulceață. A pus ibricul pe foc și s-a îndreptat mai plin de viață spre baie.

A făcut un duș rapid, cum făcea de când se știa și tocmai când zicea că dușmanul l-a uitat, acesta și-a făcut simțită prezența. De durere s-a așezat pe marginea căzii, şi-a pus mâna caldă de la duşul fierbinte la spate, şi a început să se roage precum un habotnic la liturghie. După o perioadă de rugi aprinse, minunea s-a petrecut și durerea a încetat. Neobişnuitul întâmplării l-a lăsat descumpănit, dar însufleţit.

Cât timp cafeaua s-a răcit în cana galbenă ca un cap de peruș, cană de supă la origini, şi-a ras barba sa veșnic lungă și țepoasă, în ciuda atenției consecvente pe care i-o acorda şi după ce a terminat cu ritualul dimineților dintotdeauna, ritual fără de care viața niciunui om civilizat nu se poate defini, a ieșit pe ușă.

Prima reacție, atunci când a dat nas în nas cu antipatica sa vecină de palier, a fost să evite contactul vizual, dar fiind deja reperat, a aruncat un salut din zbor, căci numai zbor se poate numi viteza cu care a reușit să ajungă lângă confidenta bucuriilor și tristeților sale, iubita sa Betty. I-a aruncat o privire tandră, a mângâiat-o pe portieră, a deschis-o cu aceeași delicatețe cu care umbla cu fluturii colecției sale impresionante, a băgat cheia în contact, a apăsat pe accelerație şi a pornit cu viteza unui melc de pădure în plină misiune de defrişare a pădurii de licheni.

În ciuda evidenţei, a ajuns într-un timp incredibil de scurt la patiseria în care își lua uneori micul dejun, dar când să intre, a simțit, mai mult ca prin vis, un parfum delicat şi plin de promisiuni juvenile ce venea dinspre bătrânul tei de peste drum. Noutatea senzaţiei l-a făcut să-și întoarcă privirea şi atunci a observat o fițuică ce plutea în seninul dimineții, un gunoi inutil ce putea să nu-i spună nimic, dar care avea să-i spună atât de multe.

Aplecându-se să ridice hârtiuța aceea îngălbenită și zdrențuită din cauza acelor vânturi primăvăratice de început de mileniu, a provocat însăși soarta. A reușit să ridice puțin din brațul încleștat al vieții și a întrezărit, chiar dacă pentru o clipă, posibilitatea retrăirii.

Cât timp a făcut aprovizionarea, un mic dejun modest, de om fără consistente posibilități pecuniare, a ţinut hârtia strâns în mâna sa îmbătrânită de tumultul clipelor adunate. După ce şi-a terminat târguielile matinale, a plecat cu o hotărâre ce nu se datora conținutului ilizibil al scrierii, ci caracterului aparent derizoriu al literei scrise.

În momentul când și-a aruncat ochii pe primele litere ale acelei fițuici și-a amintit de Mirabela și de un timp al vieții sale când totul în jur era atât de nou, dar parcă atât de apropiat. Tinerețea, cu schimbările atât de cunoscute oricărui hominid gânditor, a însemnat pentru el prima și ultima dată când a reușit să simtă lumea, lucrurile și ființele în deplinătatea lor.

Revelația acelei caligrafii a fost pentru el așa cum este pentru un savant clipa descoperii particulei creatoare de viață. Citind, a realizat că acea scriere nu numai că îi aparținea, dar că avea un caracter profund personal, intim, de nedezvăluit.

Cum ajunsese fragmentul ăsta de scrisoare, aducere aminte a tinereții sale, în dimineaţa aceea senină, când trilul acelui singuratic anunță timpul primei gustări? Tot încercând să găsească o explicație inteligibilă interiorității sale veșnic tulburată de neliniști reale sau imaginare, a parcurs o distanță apreciabilă, ținând cont de vârsta sa înaintată. Trăgând după sine piciorul schilodit într-o încăierare de stradă, la o vârstă când totul pare să fie posibil, a ajuns în dreptul iubitului său parc, a trecut pe lângă companionii singurătății sale, a salutat partenerii de monologuri interioare şi s-a așezat pe bancă.

După ce-a pus pachetul cu micul dejun lângă haina cândva colorată ca o mare la început de furtună și-a amintit cât frumoasă era Mirabela în acele zile vântoase ale sufletului său. Ochii ca două smochine, atât de serioși, dar atât de minunat inteligenți, erau pentru el liniștea mult căutată. Galbenul de pistil al părului său incredibil de ondulat, buzele sale atât de fragede și delicate, obrajii rumeni și bucălați ce-i aminteau de femeile din picturile lui Boucher erau unicele lui bucurii.

În ziua aceea, când s-au întâlnit pe faleză, totul în jur era de un albastru infinit, iar cerul atârna de odoarea emanată parcă de toți peștii din lume. S-au salutat cu un salut discret, numai de ei știut și au pornit ținându-se de mână spre câmpurile pline de bălării din afara orașului. Căldura din jur era imposibilă, însă ei nu simţeau nimic. Mergeau şi se giugiuleau ca două zebre australiene, impasibili la zvârcolirile întregului univers.

Dar, cu toată nepăsarea lor, la un moment dat l-au observat. Culoarea ca de plumb, ce contrasta atât de violent cu roșul florii de mac, era ca un abuz adus bunului simț. Când s-au aplecat să urmărească creatura aceea venită parcă din alte lumi, au realizat că era un fluture, întunecat ca o noapte bântuită de fantome, tivit pe margini cu aur pur și bucăți de azur, ce dădea din aripioare, inconștient la pericolul ce-l însoţea din floare în floare.

Din uimirea și bucuria ce le cuprinsese sufletul, au știut că era un fluture deosebit. Mai văzuseră fluturi, dar niciodată o astfel de lepidoptera. Cu toate precauțiile lor, ținându-și respirația aproape până la leșin, diafana creatură și-a luat zborul şi le-a lăsat un gol în inimă, ca după o mare despărțire.

Din momentul în care s-au ridicat să pornească mai departe, el a presimțit că viața lui nu va mai fi aceeași, că totul va fi plătit, de atunci încolo, cu altă monedă. Frumusețea acelei ființe nu-și găsea corespondent în nicio imagine pământească. Cu certitudinea unei sentinţe, ştia că tandrețea fără margini de care sufletul său era înlănțuit nu va fi ruptă decât în momentul în care va reuși să prindă vietatea aceea mică și delicată.

Când a întrezărit frumusețea eternității, a pierdut capacitatea de a mai surprinde frumusețea realității. Dacă până atunci în suflet totul era acoperit cu cețuri groase ca din vârfuri de munte, bântuit de vagi regrete şi întrebări fără răspuns, de atunci totul a devenit clar, ca apa de izvor.

Drumul de întoarcere a fost pentru el o bucurie și un chin. De câte ori întrezărea o pată pe o floare, pe o piatră sau pe un obscur ciulin, inima îi tresălta în așteptarea reîntâlnirii, iar atunci când realiza că nu era decât o biată albină, toate furtunile din ceruri i se stârneau în suflet. Furia cu care rupea atunci sărmanele flori, pline de vară și parfum, nu poate fi asemănată decât cu ura stârnită în noi de cei diferiți nouă.

Toată viața sa, începând de atunci, căutarea și acumularea de vietăți diafane, prinse în ace și catalogate, a fost numai o căutare înnebunitoare pentru acel ceva dezvăluit atunci. Tot ce-i mai rămăsese acum, din acele zile vântoase ale tinereții sale, nu era decât o duzină de fluturi prinși în cutiuțe vătuite și catifelate.

În clipa când lăsase fluturele să zboare, lăsase, din păcate, să zboare de lângă el și ființa care conta cu adevărat. Iubirea lui pentru Mirabela pălise în fața iubirii fără putință de împlinit pentru acea efemeridă.

Realiza acum, rememorând acea după-amiază, că bucuria descoperirii acelui fluture a însemnat, de fapt, revelaţia bucuriei vieții lui alături de Mirabela. Fericirea trăirii cu ea şi pentru ea își găsise împlinirea în acel superb exemplar de papilionide, iar el îi lăsase să zboare.