Bibliotecar Cazacu Oana

Tiranul. Politica în viziunea lui Shakespeare – (de Stephen Greenblatt)

Stilul cuceritor și acribia cu care criticul american Stephen Greenblatt a descris aventura descoperirii manuscriselor scrierilor antice de către primii umaniști italieni în cartea „Clinamen. Cum a început Renașterea” se regăsesc și în cartea „Tiranul. Politica în viziunea lui Shakespeare”, în traducerea Mirunei Fulgeanu, apărută în colecția de studii literare de la editura Humanitas, în anul 2023. Subiectul cărții pare transparent atunci când citești titlul, dar parcurgând-o înțelegi că autorul face o digresiune, pornind de la piesele lui William Shakespeare, pentru a analiza ideea de putere, dincolo de granițe temporale și teritoriale.

Știm de la Thomas Hobbes că oamenii, pentru a-și depăși starea naturală de „războiul al fiecărui om împotriva fiecărui om”¹, s-au unit, „în vederea păcii din interior și a ajutorului reciproc împotriva dușmanilor din afară”², într-o singură persoană numită comunitatea civilă, a cărei autoritate este reprezentată de suveran. Greenblatt încearcă să înțeleagă ce se întâmplă atunci când persoana care preia sau deține „puterea suverană” este un sociopat care încalcă regulile înțelegerii colective și folosește puterea abuziv și exclusiv în interes propriu.

Analizând marile figuri de despoți din piesele lui Shakespeare, autorul demonstrează că tiranii au fost, sunt și vor fi întotdeauna la fel, că există trăsături comune prin care aceștia pot fi identificați și combătuți, iar dezastrele survenite în societate în urma ascensiunii lor la putere nu pot avea loc „fără o rețea amplă de complici”³ care-i susțin pentru a-și satisface dorințele autodistructive.

Greenblatt, folosind „noua metoda istoricistă” consacrată de el la începutul anilor ‘80, începe cu descrierea atmosferei în care crea Shakespeare. El crede că fascinația lui Shakespeare față de personajele istorice, față de personalitățile din cronicile englezești și scoțiene sau față de personajele imaginare provenea din cauza cenzurii și a lipsei libertății de exprimare din epocă. „Problemele lumii nu le putea aborda direct, ci dintr-un unghi pieziș”, iar „cele mai bune mijloace de a recunoaște adevărul, de a-l stăpâni, fără a pieri din cauza lui, erau măestria ficțiuniii sau distanța istorică.”⁴

În încercarea sa de a înțelege care sunt cauzele care duc la destrămarea comunităților și la apariția indivizilor nocivi în vremurile tulburi, autorul examinează trilogia „Henric al VI-lea”. Reiese că politica este treaba elitelor, care, având opinii și interese divergente, se asociază în partide politice, iar atunci când apelează la straturile de jos ale societății, o fac doar pentru a prelua puterea. De altfel, una dintre manevrele politice la care apelează viitori tirani este populismul, ce „pare o formă de ocotire a celor sărmani, dar în realitate este un soi de exploatare cinică”⁵, care merge mână în mână cu demagogia.

Mai departe, autorul încearcă să răspundă la întrebarea: care sunt cauzele care desfigurează o ființă umană, dincolo de sluțenia fizică, ca în cazul lui Richard al III-lea? Shakespeare sugerează că aroganța absolută, sadismul, manipularea prin minciună, nerăbdarea sunt mecanisme de compensare a unor suferințe sufletești. Chiar dacă în cazul lui Macbeth „singurătatea, ura și deșertăciunea din inima tiranului n-au nimic de-a face cu diformitatea fizică”⁶, ci cu o serie de anxietăți sexuale, toate fac parte din manifestări ale sinelui rănit. Din aceste insecurități psihologice decurg și „tendința de a batjocori, misoginismul răutăcios și violența explozivă.”⁷

Dramaturgul mai insinuează în piesele sale că relația mamă-fiu are un rol covârșitor în formarea viitorului tiran. Narcisismul, cruzimea, lipsa de autocontrol, imaturitatea sunt rezultatul răsfățului, la Coriolan, sau al lipsei de afecțiune din copilărie, la Richard al III-lea.

Pe lângă tema preluării ilegitime a puterii, Shakespeare și-a pus „problema mai subtilă a celor care la început sunt conducători legitimi, dar pe care propria instabilitate mintală și emoțională îi împinge apoi spre un comportament tiranic.”⁸ Spre deosebire de primele, tiraniile născute din nebunie nu pot fi prevăzute, iar dilema celor loiali devine copleșitoare. Declicul demenței poate fi diferit, cum ar fi încăpățânarea și furia senilă a Regelui Lear sau suspiciunea subită față de fidelitatea soției în cazul lui Leontes, regele Siciliei, din piesa „Poveste de iarnă”, dar rezultatul este același. Argumentele raționale și dovezile rămân întotdeauna fără ecou în cazul conducătorilor paranoici. Singura salvare ar putea fi șocul provocat de suferința pierderii unei ființe dragi, dar Shakespeare știa „foarte bine că reabilitarea miraculoasă a conducătorilor instabili și tiranici e rar întâlnită de-a lungul istoriei”⁹.

În ultimele capitole, Greenblatt abordează problema declinului tiranilor și a refacerii după haosul lăsat în urmă de violența și incompetența acestora. Shakespeare credea că „izolarea, suspiciunea și furia lor, adesea însoțite de o încredere în sine exagerată și arogantă, le grăbesc căderea”¹⁰, precum și faptul că despoții sunt antidemocrați. Dezgustul nespus și disprețul acestora față de oamenii de rând ies în evidență în piesa „Coriolan”. Gaius Mancius este un extremist care nu concepe ca plebea să aibă reprezentare politică sau să fie protejată în vreun fel.

Pe lângă totala nepricepere administrativă, un rol esențial în decăderea tiranilor îl au cei din anturajul lor. O astfel de „încercare bine organizată și înțeleaptă de a opri tirania înainte să înceapă”¹¹ este înfățișată în piesa „Iulius Cezar”.

Concluzia autorului este că „pentru a-i înlătura pe aceia care au provocat atâta suferință”¹², tiranii și acoliți lor, trebuie să existe un cumul de factori, cel mai important fiind recuperarea „bunul-simț colectiv, prin acțiunile politice ale cetățenilor obișnuiți”¹³.

Greenblatt reușește să ne convingă că piesele lui Shakespeare rămân relevante și astăzi datorită fineții cu care descriu personalitățile brutale, împrejurările prin care acestea dobândesc controlul absolut și ruina pe care o lasă în urma lor în societate, și ne reamintesc „că nu este nimic care să rămână în aceeași stare în tot universul. Toate curg și orice formă întruchipată este trecătoare”¹⁴, chiar și tiraniile.

NOTE

¹ Hobbes, Th., Leviatan, București, Herald, 2017, p. 98

² Ibid., p. 135

³ Greenblatt, S., Tiranul. Politica în viziunea lui Shakespeare, București, Humanitas, 2023, p. 1

⁴ Ibid., p. 11

⁵ Ibid., p. 43

⁶ Ibid., p. 107

⁷ Ibid., p. 110

⁸ Ibid., p. 125

⁹ Ibid., p. 151

¹⁰ Ibid., p. 157

¹¹ Ibid., p. 161

¹² Ibid., p. 205

¹³ Ibid., p. 207

¹⁴ Ovidiu, Metamorfoze, București, Editura științifică, 1959, p. 416

BIBLIOGRAFIE

1. Hobbes, Thomas, Leviatan, București, Herald, 2017

2. Greenblatt, Stephen, Tiranul. Politica în viziunea lui Shakespeare, București, Humanitas, 2023

3. Ovidiu, Metamorfoze, București, Editura științifică, 1959