Dinte Ștefania

Lorelei (de Ionel Teodoreanu)

Rating: ★★★★★ (5/5)

Elizeu

„Dacă ar fi fost să trec printr-o pădure cu lupi să ajung până la tine, aș fi ajuns cu zdrențele tinereții mele sfâșiate, dându-ți ultima ei picătură.”

Îmi aminteam vag acea carte, prima care m-a făcut să plâng, cea care mi-a dat speranțe, apoi m-a făcut să scriu zile întregi despre un personaj fantomă pe care nu-l cunoșteam, despre umbra unui om care n-a existat, dar de care îmi era dor. Însă cu tot praful depus pe acele amintiri vagi, cu fiecare poveste de care treceam și cu fiecare pas pe care îl făceam spre uitare, un singur cuvânt îmi răstălmăcea ordinea senină a cuvintelor, trezea în mine o asociere stranie, un cufăr gol protejat de lacăte mici și ruginite ... da, îmi amintesc acum, acel cuvânt ... Lorelei.

Dacă aș putea scrie tot ce am simțit când mâinile mele au descoperit-o pe raftul înalt al bibliotecii, nu cred că aș avea destule cuvinte. Era de parcă, fără să vreau, găsisem o comoară, într-un subsol murdar, ascunsă printre ierburi otrăvitoare, printre magia prafului și al unor raze mici de lumină ce se așezau simetric pe o copertă. O copertă murdară, plină de pete de cafea, ruptă la colțuri, dar într-un fel ambiguu, cea mai frumoasă copertă văzută vreodată. Pot spune că am citit-o, de parcă ziua de mâine mi-ar fi fost luată, iar zeii urmau să-mi trimită sufletul într-o lume îndepărtată. Vreau să o expun, vreau să o prezint lumii, vreau ca toți cei care n-au auzit de acel cuvânt ce-mi trezește mie amintiri, să le trezească și lor de acum ...

Lorelei reprezintă acea vitrină pe lângă care trecem pas cu pas, aruncându-ne privirile spre interior spre a ne vedea reflexia. Romanul expune prietenia copilăroasă dintre Lucia Novleanu și Gabriela Nei, totodată schimbarea Luciei (Luli) după ce Gabriela se va întoarce de la studii din București, la Galați, regăsind în vechea sa prietenă doar anumite trăsături vagi. În timpul unei călătorii cu trenul în care cele două se întorc de la vie, tânăra Lucia Novleanu îi acordă ajutorul unui domn leșinat în tren, fără a avea cunoștință de identitatea acestuia, identitate pe care i-o relevă mai târziu Gabriela. Bărbatul respectiv era binecunoscutul Catul Bogdan, scriitor și profesor universitar. Cei doi se vor îndrăgosti unul de celălalt și vor ajunge să se căsătorească, în timp ce Gabriela își va înăbuși pasiunea secretă pe care o avea pentru scriitor.

Luli avea de asemenea un talent pentru scris pe care și-l dezvoltă, însă va renunța pentru „a trăi adevărata fericire”. Ea scrie idei anonime sub pseudonimul Lorelei, pe foi goale, și are gânduri pierdute, cuvinte aiurite, litere mici pe foi mari, negru pe alb, dar albul se pierde printre negru și ea doar visează la el.

„De-ar fi fost să trec prin ierburi cu șerpi ca să ajung până la tine, cu tălpile goale aș fi călcat pe șuierul morții mele, aducând-ți-o să-i închizi ochii. Dar la poarta casei tale veghează dragostea - și mi-am tras pașii înapoi ca la ieșirea cu icoana din biserică.”

Simte cum nu a mai simțit vreodată, moare încet așteptând, simte cum inima bate, dar e doar un ticăit de ceas și de fapt ea nu bate. Scrie idei ce nu le înțelege, și se pierde printre cuvinte prea mari pentru foile mult prea mici, negrul se pierde în alb și iubirea se stinge din nou, dar de fapt, ea nu a existat și se simte precum un hoț ce încă mai caută pierdut un portofel furat.

E greu să aștepți, e și mai greu să înțelegi, mult mai greu e să trăiești și să încerci să respiri în același timp, e greu să scrii și e greu să iubești, dar ce e ușor nu vine prea greu pentru că viața n-are de fapt sens și din nou negrul se ascunde în spatele albului. E greu când lumina se întâlnește cu întunericul în aceeași persoană, și când apare o pasăre a păcii ce răstoarnă stabilitatea emoțională, aceasta dintâi devine de piatră.

Însă Luli nu este ca noi, iubește cu o intensitate catastrofică, se aruncă în prăpastia deasupra căreia noi, cei lași, doar ne plimbăm și o privim pe ea cum dansează chiar și printre spinii unor trandafiri albi. Întrucât noi o privim pe ea, îi putem vedea pașii ușori plimbându-se pe nisipul fierbinte de pe plaja Istanbulului. Îi vedem sufletul scos din corpul vesel ce dansează odată cu mulțimea oamenilor obosiți fizic, însă plini de voluptate și de dragoste pentru viață. Privim cum corpul dansează odată cu ritmul muzicii într-un șuvoi de râsete sub chitara vioaie a unui instrumentist de stradă. Plutește, plutește peste norii albi ai suferinței, lasă în spate nostalgia și se pierde în beția momentului, o privim cum se pierde încet, încet și simțim cum ea cea adevărată stă să iasă de sub învelișul nostalgic ce se sfărâmă în mâinile lui tinere.

Îi vedem umbra ce o urmărește pretutindeni păzind-o să nu se împiedice în fusta mult prea lungă, simțind că zboară deasupra mulțimii, iubește. Dansează spre o iubire ce-i apare doar în basme, cântă despre niște ochi albaștri pe care nu-i văzuse niciodată, ascultă valurile mării ce o acompaniază cu fericirea unei sirene trimise de însuși Neptun să o protejeze.

Visează, fiindu-i dor de senzația de libertate, pentru că în adâncul sufletului știa însemnătatea cuvintelor: libertatea iubirii. Tremură, îi tremură mâinile, iar picioarele obosite simt cum senzația de leșin va veni din moment în moment, însă ea sare, învârtindu-se cu Sultanul de Argint, zburând deasupra suferințelor, zâmbind cu intensitatea luminii, a întunericului ascuns de lumină, a vieții. Trăiește.

Așteaptă pe malul apelor, alunecând pe brațele unei umbre ce o privește cu o dragoste egoistă în ochi, însă ea este liberă și refuză să mai rămână încătușată în frigul unei toamne prea bătrâne. Ochii i se îndepărtează către vapoarele ce parcă-i vestesc sfârșitul vieții, însă ea le zâmbește printr-o mișcare patetică a mâinii. Viața era ea și nu avea de gând să se sfârșească prea curând. Zboară.

Delirul o amețește și se îmbărbătează să continue, îl privește cu ochii unui necunoscut ce privesc un portret pe care l-a mai văzut, îi zâmbește fatidic, încercând să continue dansul.

„Arată-mi un scriitor autentic care să nu fi iubit. Niciunul. Cei care n-au iubit din prudență nu mai sunt scriitori, fiindcă scriitorul ca și eroul e prea nebun ca să poată fi prudent. Cei care n-au iubit din înțelepciune sunt filozofi, și încă!”

Lorelei ne expune atât o poveste de iubire, cât și sfârșitul unei prietenii ce rupe firul lucrurilor reale și ne împiedică să vedem adevăratul sens al acestei cărți. Lorelei suntem noi, însă în același timp reprezintă o versiune stranie a inocenței și a suferinței, a iubirii, a uitării și a acceptării. Vinovăția este prezentă și aduce un final pe care-l putem înțelege întrutotul. Citind, ne punem inima și sufletul odată cu personajele, iar suferința lor ne întrerupe cursul normal al vieții. Cartea este un simbol al fericirii pierdute.