Bibliotecar dr. Andreea Dragomir

Eseiști români – Paul Zariofopol, B. Funoianu, Ilarie Voronca, Nae Ionescu, Mircea Eliade, Lucian Blaga, M. Sebastian, M. Vulcănescu, Mihai Ralea, Petre Pandrea, Emil Cioran, C. Noica, N. Steinhardt (de Dumitru Tiutiuca)

“Eseul, azi, polarizează din ce în ce mai multe adeziuni ale gândirii și sensibilității literare.” Așa definea prof. dr. docent Ion Zamfirescu, acest gen literar. Lucrarea de față, a cărei recenzie încerc să o fac, a văzut lumina tiparului în anul 1996 la Editura Libertatea din Brăila. De ce o găsesc ca fiind importantă? Deoarece publicația nu numai că aduce laolaltă unii dintre cei mai importanți eseiști români, dar încearcă o aprofundare a noțiunii de eseu: Ce este? De unde provine? Din ce se compune? și poate cel mai important Ce este eseistul?

Pornind de la definiția eseului, autorul¹ recunoaște că nu este un gen literar tocmai ușor de evaluat. De aceea folosește constatările marilor eseiști de-a lungul timpului. M. de Montaigne îi dă diferite sensuri, de la “examen, probă, punere la încercare”, “experiență”, “primă încercare, tentativă, exercițiu, ucenicie”, la “contribuție originală”, Hegel pornește de la ideea că “problema istoriei e istoria problemei și invers”. Apărut între sfârșitul Renașterii și începutul Barocului, eseul devine o necesitate a literaturii, “ipostază a scrisului care oferă deopotrivă scriitorului și cititorului posibilitatea conectării directe la un nou tip de realitate.”² Criza perioadei interbelice a accentuat nevoia acestui gen literar: “În matematici apar geometriile ne-euclidiene, în fizică Einstein revoluționa prin teoria relativității dintre timp, spațiu și materie, în psihologie, același efect îl producea intuiționismul lui Bergson, după cum în filosofie existențialismul etc.”³

Autorul urmează să descrie eseul din punct de vedere filosofic abordând metodica spiritului critic și scepticismul, din punct de vedere logic – organicismul, continuă cu posibilitatea cunoașterii, a adevărului (prejudecată și paradox) “Dacă omul ar ști să renunțe la adevăruri cu aceeași libertate cu care renunță la eroare, poate că s-ar putea vorbi de evoluție și de progres”⁴, contrazicere și oportunism, estetica faptului banal, compoziția eseului, continuitatea eseistică, eseul și celelalte genuri, terminând cu importanța eseistului, dar și a cititorului de eseu.

Lucrarea continuă cu abordarea subiectului din prisma celor mai importanți eseiști români. Amintindu-i pe Dimitrie Cantemir și a sa operă Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea sau giudețul sufletului cu trupul (1698), Costache Negruzzi, Mihai Eminescu cu eseul său filosofic scris între anii 1875-1876 Archeus, Al. I. Odobescu, deschizătorul eseului modern, și nu în ultimul rând pe Nae Ionescu, care nu a fost un eseist, dar s-a evidențiat prin ale sale conferințe, ideile sale regăsindu-se în eseurile descendenților săi, Dumitru Tiutiuca face o frumoasă trecere la primii noștri eseiști cunoscuți.

Paul Zarifopol, considerat a fi unul dintre cei mai talentați eseiști români, aprecia intelectualul ca fiind adevăratul om de cultură “Intelectualul curat se poate numi, cred, numai omul obsedat de inteligență: acela care, normal și necesar, opune realității trebuința și capacitatea pură de a înțelege, fără niciun respect pentru orice alte interese pe care viața, cu rigoarea ei indiscretă, le împinge obișnuit pe primul plan al sufletului.”⁵ Opere mai cunoscute sunt: Estetica utilă și cultura, Mecanizarea scrisului, Intelectualul, Literații și violența etc.

B. Fundoianu, recunoscut ca poet și mai apoi ca scriitor, a avut toate trăsăturile unui eseist. A scris din aproape toate genurile și în toate domeniile, dar eseul “este însă, în structurile lui de adâncime, totdeauna polemic, pentru că el reconsideră ordinea dinainte stabilită a lucrurilor, numai că această negație ia forme mai subtile, derutante chiar prin ironie, paradox, aparentă contradicție etc.”⁶ Dintre lucrările sale sunt amintite: Fals tratat de estetică, Imagini și cărți din Franța etc.

Ilarie Voronca, pe numele său real Eduard Marcus, poet futurist, dadaist sau suprarealist, abordează o metodă modernă estetică a banalului spunând “un poem nu trebuie alcătuit numai din cuvinte, ci și din goluri; prăpăstii în povârnișul cărora pasul alunecă și urmează îmbrățișarea fără sfârșit” (Între mine și mine).⁷ Lucrări mai cunoscute ale eseistului sunt: Arta simplității, Pe marginea “Integralului”, De vorbă cu un condamnat la boală etc.

Mentorul generației tinere de la `33 Nae Ionescu adoptă paradox-ul atât în scris, cât și în viața socială, oscilând mereu între susținerea teoretică a unor concepte și soluția socială promovată. Volumele Roza vânturilor, dar și Spiritul autohton, dovedesc personalitatea puternică, dar și contestabilă a profesorului trăirist căruia i se poate atribui “parabola paharului jumătate plin, al optimistului, ori jumătate gol, al pesimistului.”⁸

Un alt eseist român, pe care autorul Dumitru Tiutiuca îl prezintă, supranumindu-l șef de generație-Mircea Eliade, se axează tot pe paradox subliniind astfel că “dacă aș avea de ales între un adevăr și un paradox, […] aș alege paradoxul. Adevărurile se schimbă, dar paradoxul e o astfel de natură încât rămâne întotdeauna plin, real și justificat.”⁹ O altă idee ce îl face celebru este aceea a cunoașterii gordianice ce presupune “non-conformism, imaginație, risc, eficiență, intuiție.”¹⁰ Dintre volumele sale sunt amintite Solilocvii, Fragmentarium, Oceanografie etc.

Lucian Blaga prin poezia sa filosofică atinge condiția eseului, individualizându-l. Gândirea sa evolutivă, dialectică, definește istoria ca fiind o “continuă creație, cu reveniri pe un plan superior, o înaintare desigur, dar o înaintare în cursul căreia nici o epocă nu se repetă exact la fel, și în care revenirile se sfârșesc totdeauna la alt nivel, ca răsucirile în progresiune ale unei spirale.”¹¹ Opere semnificative ale filosofului sunt evidențiate Daimonion, Stiluri, Fenomenul originar, Ferestre colorate, Pietre pentru templul meu etc.

Cunoscut pentru romanele sale Femei, De două mii de ani, Cum am devenit huligan, Orașul cu salcâmi, Accidentul, Mihail Sebastian sau pe numele său real Iosef Hechter se afirmă încă de timpuriu ca un critic literar chiar prin activitatea sa eseistică. Scrierea acestui gen literar îl face pe prozator să privească eseul dincolo de un simplu studiu. Aventura “cu sînge și nervi, cu mușchi nobili și flexibili până la vaporizare, creează viață diversă și proaspătă pe frânghii, trapeze, scări, inele tăind pământul ca pe un imens laborator de gest inedit.”¹² Elogiul cărților uitate, Citind pe Marcel Proust, Semne pe un dulap cu cărți etc., sunt dintre cele mai sonore eseuri ale lui Mihail Sebastian.

Autorul Dumitru Tiutiuca îi elogiază în paginile sale și pe: Mircea Vulcănescu deschizător al eseului memorialistic, Mihai Ralea care și-a dovedit preocupările eseistice prin volumele Interpretări, Comentarii și sugestii, Perspective etc. și Petre Pandrea care definea înțeleptul în cartea sa Pomul vieții ca fiind “omul care dă târcoale neantului, omul cu sfâșietoare nostalgie și dorința în piept de a păși pragul, care desparte cognoscibilul de incognoscibil”¹³. Menționat în publicația Eseiști români, Emil Cioran, alt adept al paradoxului, sceptic din fire, se întreabă: “Mai este ceva pe acest pământ care să nu poată fi pus la îndoială, în afară de moarte, singurul lucru sigur pe acestă lume? A te îndoi de toate și a trăi totuși, iată un paradox”¹⁴ (Lumea în care nu se rezolvă nimic).

Lucrarea se încheie cu două figuri emblematice ale filosofiei și implicit ale eseisticii românești Constantin Noica, a cărui scriere cu tematică variată și complexă este reprezentativă pentru spiritualitatea românească, și Nicolae Steinhardt care, prin volumele sale apărute în perioada monahală Jurnalul fericirii, Geo Bogza – un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnității, Exuberanței și Patetismului , Critică la persoana întâi , Escale în timp și spațiu și Prin alții spre sine, îl definesc ca un eseist de marcă al literaturii române.¹⁵

Bine structurată, lucrarea recenzată trece noțiunea de eseu de la general la particular, și de la perioada interbelică la cea contemporană, de-a lungul celor puțin peste două sute de pagini. Eseiști români a lui Dumitru Tiutiuca este nu doar o recunoștință a operei unora dintre cele mai reprezentative nume ale literaturii române, prin moștenirea culturală lăsată, ci și un important instrument de cercetare și documentare pentru cei interesați de acest domeniu.

NOTE

¹ Dumitru Tiutiuca (n. 23 august 1941 – d. 19 octombrie 2021) a fost un profesor universitar, critic literar, istoric literar, teoretician și eseist din România. Desfășoară activitate didactică numai în învățământul superior, începând cu anul 1964, fiind repartizat guvernamental. Urmând toate treptele universitate, din 1991 este profesor titular. A activat în cadrul următoarele instituții: Universitatea „Dunărea de Jos” (de la absolvirea facultății până în 2006), Universitatea „Danubius” din Galați și profesor asociat la Universitatea „Ovidius” din Constanța, unde este conducător de doctorat, din 1997. Domenii de competență: Literatură română și comparată, Teorie și estetică literară. Este membru al Academiei Oamenilor de Știință din România, din 10 iulie 1987. A activat și continuă să fie prezent în diverse societăți culturale, redacții literare etc., cum ar fi Consiliul de conducere al Societății de Științe Filologice din România și președinte al Filialei Galați; membru fondator al Societății Scriitorilor "C.Negri", Galați, membru fondator al Ordinului Cavalerilor Danubieni, Membru al Uniunii Scriitorilor din România etc. A fost, de asemenea, membru în colectivul de redacție al mai multor reviste de specialitate și cultură, cum ar fi: Analele Universității "Dunărea de jos", Galați și ale celor ale Universității Danubius, Galați, al revistelor „Porto-Franco”, ”Antares”, „Dunărea de Jos”, Galați, „Limba română” din Chișinău etc.

De-a lungul bogatei sale activități, obține numeroase premii literare. Dintre acestea enumerăm: 1980, premiul I, pe țară, Secțiunea eseu, pentru cartea Eseul. Personalitatea unui gen, Ministerul Culturii; 1985, premiul I al Societății Scriitorilor ”C.Negri” Galați, pentru cartea M.Eminescu. Cumpănirea întru Archaeus, 1990, același premiu pentru Teoria operei literare, 1992, premiul Casei Limbii Române din Chișinău, 1999, pentru întreaga activitate, Premiu de excelență al Salonului internațional de carte, Constanța, 2005, pentru Literatura marilor clasici, Diplomă de excelență a Centrului Cultural „Dunărea de Jos” (2006) pentru activitatea publicistică etc. Debutul literar l-a avut, ca elev, cu o povestire, în ziarul „Înainte” (Brăila), anul XIII, nr.3567 din 13 mai 1956; debutul editorial a fost înregistrat în 1978. A colaborat cu articole la multe reviste, precum: Convorbiri literare, Luceafărul, Ex Ponto, Antares, Porto Franco, Limba română etc.

Text preluat: https://ro.wikipedia.org/wiki/Dumitru_Tiutiuca

Dintre operele sale sunt amintite: Literatură comparată, Universitatea din Galați, l978; Eseul. Personalitatea unui gen, Ed.Junimea, Iași, l979; Mihai Eminescu. Cumpănirea întru Archaeus, Ed.Porto-Franco, Galați, l993; Literatura marilor clasici, Ed.Didactică și Pedagogică, Buc., 2005; Cultură și civilizație, Ed.Fundației universitare „Danubius”, Galați etc.

² Carmina Simona Stoian, Eseul românesc, între polemici și granițe, în Meridian Critic, nr. 1 (Vol. 26), 2016, p. 331

³ Dumitru Tiutiuca, Eseiști români – Paul Zariofopol, B. Funoianu, Ilarie Voronca, Nae Ionescu, Mircea Eliade, Lucian Blaga, M. Sebastian, M. Vulcănescu, Mihai ralea, Petre Pandrea, Emil Cioran, C. Noica, N. Steinhardt, Brăila, Editura Libertatea, 1996, p. 8.

⁴ Ibidem, p. 17.

⁵ Ibidem, p. 46.

⁶ Ibidem, p. 51.

⁷ Ibidem, p. 61.

⁸ Ibidem, p. 71.

⁹ Ibidem, p. 80.

¹⁰ Ibidem, p. 77.

¹¹ Ibidem, p. 95.

¹² Ibidem p. 108.

¹³ Ibidem, p. 128.

¹⁴ Ibidem, p. 148.

¹⁵ https://jurnaluldearges.ro/30-martie-1989-a-decedat-nicolae-steinhardt-eseist-si-prozator-roman-crestin-de-origine-evreiasca-300663/