|
Dunoiu Andy Dreptul de autor – noţiune, evoluţie |
|
|
“Pe lângă legislația menită să protejeze drepturile de autor și drepturile conexe, omenirea a manifestat încă de timpuriu un real real interes în crearea unui cadru legislativ de protecție a creațiilor tehnice ce servesc domeniul industrial (văzut în sens larg) cât și a semnelor distinctive ce fac diferența între produsele sau serviciile industriale identice sau similare” – Voinea-Mic, Cătălin, ș.a. – Deontologia cercetării, Editura Aius, Craiova, 2017 Dreptul proprietăţii intelectuale este o ramură de drept ce reglementează raporturile ce se ivesc între oameni în urma înfăptuirii şi utilizării operelor literare, artistice, ştiintifice. Componentele dreptului proprietăţii intelectuale sunt: - Drepturile de autor, la care se adaugă drepturile conexe dreptului de autor; - Drepturile de proprietate industrială; Dreptul de autor, potrivit lui A. Kerever, a rezultat în urma fuziunii revoluţiei tehnologice (apariţia tiparului), revoluţiei culturale (apariţia unui public consumator de cultură), revoluţiei filozofico-politice (conştiinţa dreptului individului, ideologia libertăţii şi a egalităţii juridice) şi revoluţiei economice (apariţia capitalismului cu economia de piaţă ). Dreptul de autor a cunoscut modificări mai ales în ultimii ani, evoluţia sa caracterizându-se prin evoluţia spre un drept european (în contextul aderării la Uniunea Europeană). De asemenea, şi-a pus amprenta asupra transformărilor acestui drept şi evoluţia de nestăpânit a mijloacelor de comunicare, difuzare. Transformările suferite de dreptul de autor s-au diferenţiat în mai multe etape: la nivel tehnologic (modalităţi noi de obţinere a energiei), la nivel al comunicării (radio, televiziune, cinematografie, internet), la nivel cultural (creşterea interesului pentru crearea şi difuzarea operelor) etc. Modificarea modului de comunicare al operelor a atins apogeul odată cu excluderea intermediarului. Intermediarul poate fi: producător, distribuitor sau exploatator. Consacrarea juridică a operelor a reprezentat un proces lung, dovadă fiind întinderea istoriei dreptului proprietăţii intelectuale pe câteva secole. În Antichitate, litigiile născute în vederea protejării creaţiilor artistice şi literare erau soluţionate pe baza moralităţii unanim recunoscute. În 1481, Ducele Milanului a acordat pentru prima dată dreptul de a tipări o creaţie. În secolul al XV-lea, o direcţie de dezvoltare a dat-o apariţia tiparului. Legea Reginei Ana (The Act of Anne) adoptată în 1709 a fost primul act normativ ce cuprindea amănunte referitoare la dreptul de autor. Această lege susţinea că autorii operelor literare sunt şi proprietarii lor. Legile din 1773 şi 1794 aparţinând Prusiei au caracterizat legislaţia Germaniei actuale. Federal Copyright Act din 1791 este legea specifică Statelor Unite. În Franţa apare în 1971 brevetul de invenţie, iar legea din 1973 recunoaşte dreptul de proprietate pe întreagă viaţă, spre deosebire de legile anterioare care îl recunoşteau pe perioade determinate. În Ţările Române, Mircea cel Bătrân în 1391 dă posibilitatea ca Mănăstirea Tismana să construiască şi să se folosească de o moară. Alexandru cel Bun în 1402 este legat de producţia la nivel industrial a berii în mănăstirea Moldoviţa. Numele lui Matei Corvin în 1489 este conexat cu fierarii din Bistriţa care aveau dreptul de a-şi vinde obiectele pe un anumit teritoriu. În 1906 apare prima lege referitoare la brevetele de invenţii, o lege modernă care se desfiinţează în 1950. Istoria instituţiei analizate este marcată de-a lungul timpului de Legea nr. 62/1974, Legea nr. 64/1991, Legea nr.8/1996 (fiind şi cea în vigoare). Dreptul de autor, drepturile de autor sau copyright, reprezintă ansamblul prerogativelor de care se bucură autorii cu referire la operele create; instituția dreptului de autor este instrumentul de protecție a creatorilor și operelor lor. Operele literare și artistice sunt protejate de „Convenția de la Berna pentru protecția Operelor Literare și Artistice”, care datează din 1886, fiind revizuită în 1971. După Convenția de la Berna nu mai este necesară indicarea faptului că o operă este protejată de drepturile de autor atât timp cât „proprietatea intelectuală a unei opere literare, artistice sau științifice corespunde autorului pentru simplul fapt că el a creat-o” și „sunt considerate obiecte ale proprietății intelectuale toate creațiile originale literare, artistice și științifice exprimate prin orice mediu și pe orice suport, tangibile sau intangibile, cunoscute acum sau care se vor inventa în viitor.’’ În lumea digitală se aplică aceleași legi ale proprietății intelectuale și drepturilor de autor ca și pentru toate celelalte creații originale. În martie 2002 a intrat în vigoare Tratatul OMPI pentru Dreptul de Autor (WCT) și în mai Tratatul OMPI pentru Interpretare și Fonograme (WPPT). Ambele „Tratate ale Internetului” (cum sunt cunoscute) au fost realizate în 1996 de Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale. Astfel este actualizată și completată Convenția de la Berna și se introduc elementele societății digitale. Într-o perioadă de 6 ani (1996 - 2002), se realizează ratificarea acestor noi tratate de 30 de țări, minimul cerut de Organizația Națiunilor Unite, pentru punerea sa în aplicare.1 Prima lege privind dreptul de autor în România a intrat în vigoare la 28 iunie 1923 și s-a numit „Legea proprietății literare și artistice”. Această lege a fost modificată și completată de mai multe ori. Astfel, la 24 iulie 1946 a apărut o lege privind contractul de editare și dreptul autorului asupra operelor literare; această lege a fost abrogată parțial la 14 ianuarie 1949 prin Decretul nr. 17 pentru editarea și difuzarea cărții. După numai doi ani a intrat în vigoare Decretul nr. 19 din 16 februarie 1951 privind drepturile de autor privind dreptul de autor asupra operelor susceptibile pentru a fi tipărite; acesta a fost modificat prin Decretul nr. 428 din 13 noiembrie 1952. La 27 iunie 1956 toate aceste acte normative au fost explicit abrogate prin Decretul nr. 321 privind drepturile de autor. În prezent dreptul de autor în România este protejat prin Legea 8/1996. Printre altele, această lege prevede că autorul unei opere (literară, artistică, muzicală etc.) să dețină dreptul asupra respectivei opere pe toată durata vieții sale, plus încă 70 de ani. Drepturile de autor se moștenesc de către urmașii legali ai autorului. În cazul operelor realizate prin colaborarea mai multor autori, drepturile de autor expiră la 70 de ani de la moartea ultimului. Locul şi rolul dreptului proprietăţii intelectuale în sistemul juridic român este diferit, după cum părerile diferiţilor autori sunt diverse. Majoritatea autorilor români consideră că dreptul proprietăţii intelectuale este o subramură a dreptului civil, dar are în acelaşi timp legături cu: dreptul comercial, dreptul penal, dreptul concurenţei, dreptul administrativ şi dreptul muncii . Opiniile contrare, cum că dreptul civil nu include şi dreptul proprietăţii intelectuale sunt susţinute prin argumentul că mărcile comerciale nu fac parte din sfera civilului. În prezent, se consideră că dreptul proprietăţii intelectuale se află la graniţa dintre dreptul civil şi dreptul comercial. Legea 8/1996 reglementează instituţia dreptului de autor în România. Deşi nu este dată o definiţie a dreptului de autor în lege, doctrina romană a definit instituţia dreptului de autor ca fiind ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile sociale care se nasc din crearea, publicarea şi valorificarea operelor literare, artistice sau ştiinţifice . Dr. Stanciu D. Carpenaru defineşte în lucrarea sa ,,Drept Civil. Drepturile de creaţie intelectuală”, Universitatea Bucureşti, 1971, dreptul de autor ca fiind ,,relaţiile sociale ce decurg din crearea şi valorificarea operelor ştiinţifice, literare sau artistice”. Ceea ce se observă între cele două definiţii este faptul că prima are în vedere atât crearea, publicarea şi valorificarea operelor, în timp ce, cea de-a doua se referă doar la crearea şi valorificarea operelor. Deci, diferenţa constă în acordarea atenţiei asupra publicării operelor, proces necesar aducerii acestora la cunosţiinta publicului. Noţiunea de drept de autor este folosită de unii, sub denumirea de ,,dreptul autorului” , aceasta din urmă fiind considerată de aceştia mai corectă. Dreptul de autor, referindu-se la protecţia operelor de creaţie, impune necesitatea definirii acestei noţiuni din urmă. Astfel, prin ,,operă de creatie” înţelegem orice creaţie intelectuală ce include lucrările ştiinţifice şi tehnice, dar şi lucrările - rod al imaginaţiei (literatură, pictură, muzică, coregrafie etc.). În cazul operelor publicate sub pseudonim, sau anonim, dreptul de autor durează 70 de ani de la publicarea respectivei opere. Legea se aplică și pentru operele create înainte de publicarea legii, dar numai dacă perioada de protecție n-a expirat, conform legislației anterioare. Încălcare a dreptului de autor este folosirea neautorizată a materialelor protejate de legile cu privire la dreptul de autor, violând astfel drepturile proprietarului, prin reproducerea materialelor respective sau prin lucrări derivate din acestea. Conform legii drepturilor de autor din România, „constituie infracțiune și se pedepseste cu închisoare de la 1 an la 4 ani sau cu amendă punerea la dispoziția publicului, inclusiv prin Internet sau prin alte rețele de calculatoare, fără consimțământul titularilor de drepturi, a operelor ori a produselor purtătoare de drepturi conexe sau de drepturi sui-generis ale fabricanților de baze de date ori a copiilor acestora, indiferent de suport, astfel încât publicul sa le poata accesa în orice loc sau în orice moment ales în mod individual. Deși sunt reglementate de diverse legislații naționale și internaționale, drepturile de proprietate intelectuală (DPI) intră și sub incidența legislației Uniunii Europene. Articolul 118 din TFUE prevede că, în contextul instituirii și funcționării pieței unice, Parlamentul și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, stabilesc măsuri pentru crearea dreptului proprietății intelectuale al UE, în vederea asigurări unei protecții uniforme a DPI în UE, precum și pentru înființarea unor sisteme centralizate de autorizare, coordonare și control la nivelul UE. Activitatea legislativă a UE în acest domeniu constă în principal în armonizarea unor aspecte specifice ale DPI, prin crearea propriului său sistem, cum este cazul pentru marca și desenele UE și la fel va fi cazul pentru brevete. Multe dintre instrumentele UE reflectă obligațiile internaționale ale statelor membre în temeiul convențiilor de la Berna și de la Roma, precum și în temeiul Acordului privind aspectele legate de comerț ale drepturilor de proprietate intelectuală (TRIPS) al Organizației Mondiale a Comerțuluiși al tratatelor internaționale din 1996 ale Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale (OMPI).2 NOTE 1 https://www.taxepentrumuzica.ro/single-post/2019/01/06/drepturile-de-autor-si-drepturile-conexe-drepturilor-de-autor 2 https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/36/proprietatea-intelectuala-industriala-si-comerciala BIBLIOGRAFIE 1. Voinea-Mic, C., Giugea, N., Mărăcineanu, C. – Deontologia cercetării. drepturile de autor și drepturile de proprietate intelectuală. Etica și integritate academică. Editura Aius, Craiova, 2017. 2. Dumitrașcu, C. - Drepturile de autor și drepturi conexe : Legislație comentată; Practică juridică. Editura Tribuna Economică, 2013. 3. Stanciu D. Carpenaru - Drept Civil. Drepturile de creaţie intelectuală, Universitatea Bucureşti, 1971. 4. Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe publicată în MONITORUL OFICIAL NR. 60 din 26 martie 1996 5. Toma, Al. – Perspective comparative asupra drepturilor de autor, Rezumatul tezei de doctorat, Iași, Universitatea A.I. Cuza din Iași, Facultatea de drept. WEBGRAFIE |