Flavian

Suflete de veghe în vechea Cetate a Iașilor

Rating: ★★★★★ (5/5)

Era o toamnă târzie a anului 1915, iar Iașul, vechea și suferinda cetate a Moldovei, respira un aer greu, încărcat de presimțirea furtunii ce avea să cuprindă neamul. Nicolae Iorga, pelerin veșnic pe drumurile istoriei și ale datoriei naționale, se afla în oraș, cu privirea ațintită nu doar spre trecut, ci și spre viitorul incert.

Într-o seară, pașii l-au purtat către sediul Societății Ortodoxe Naționale a Femeilor Române, acolo unde se plămădea, din milă și energie, rezistența morală a țării. Acolo a zărit-o pe Elena. Nu era o simplă prezență mondenă, ci o forță a naturii, o femeie care, deși născută Elena Buznea la Huși și devenită prin căsătoria din 1905 soția distinsului Constantin Meissner, părea să aparțină în acea clipă întregului popor român.

Nicolae o privi îndelung cum organiza listele pentru „Caravana Milosteniei”. Ochii lui, de obicei scrutători și critici, se îmblânziră într-o admirație caldă, aproape evlavioasă. Se apropie de ea, cu acea gravitate a omului care poartă pe umeri grija unei culturi întregi.

- Doamnă, începu el cu glasul său baritonal, am străbătut veacurile în cronici și hrisoave, căutând acea scânteie care ține aprinsă flacăra neamului nostru. Adesea am crezut că ea stă în sabia voievozilor sau în condeiul cărturarilor. Dar privindu-vă cum vă aplecați asupra „Nevoilor Iașilor” și cum ocrotiți copiii acestei urbe, îmi dau seama că istoria adevărată se scrie în tăcere, prin jertfa inimii de mamă și de soră. Elena își ridică privirea, surprinsă de patosul istoricului. Era o feministă activă, o coordonatoare neobosită, dar cuvintele lui Iorga aveau rezonanța unui clopot de catedrală.

- Domnule Iorga, răspunse ea modest, facem doar ceea ce datoria ne cere. Sunt atâția copii săraci, atâtea suflete ce așteaptă alinare la „Cantina școlară”...

- Nu e doar datorie, Doamnă! E sacru foc! continuă Iorga, aprinzându-se. Dumneata, care ai fost printre primele ce au pășit pragul Universității din Iași, ai înțeles că mintea luminată fără inima fierbinte e ca o carte fără coperți - are început, dar nu are sfârșit, cum îmi place mie să spun. În ochii dumitale văd nu doar o profesoară de limba română, ci o preoteasă a suferinței noastre.

Se lăsă o tăcere adâncă între ei, o tăcere în care se auzea parcă pulsul istoriei. Iorga simți o strângere de inimă, o emoție pe care rareori și-o îngăduia. Era o iubire secretă, nu una a trupului, ci o comuniune a idealurilor, o dragoste „ca o floare rară, frumoasă, dar și fragilă, condamnată să crească în secret”.

- Dacă vremurile ar fi fost altele, Doamnă Elena, poate că aș fi scris nu cronici de război, ci poeme despre ochi ce veghează spitalele Sfântului Spiridon. Știu că vă pregătiți pentru zile negre, că veți fi acolo, în prima linie a durerii, ca vicepreședintă la Crucea Roșie, dar dați-mi voie să păstrez în sufletul meu de istoric această icoană a dumneavoastră: femeia care nu așteaptă istoria să se întâmple, ci o făurește prin bunătate. Elena zâmbi trist. Știa că furtuna Marelui Război se apropia și că locul ei va fi curând în Spitalul Regional 274, printre răniți și suferință.

- Domnule Iorga, cuvintele dumneavoastră sunt armura mea. Mergeți și scrieți, căci noi vom rămâne aici să pansăm rănile pe care istoria le va face.

Nicolae Iorga îi sărută mâna cu o plecăciune adâncă, ca în fața unei regine. Ieși în noaptea rece a Iașului, purtând în gând imaginea ei. Acea întâlnire, deși scurtă, rămase pentru el o „iubire secretă” a spiritului, o dovadă că în mijlocul urgiei, sufletul românesc are paznici de neclintit.