Gavrilescu Bogdan-Filip

Iubirea, pisică blândă

Rating: ★★★★★ (5/5)

Iubirea, pisică blândă și roșcată,

Mi s-a furișat în cale-ntr-o seară,

Când inima, de stepă-nsetată,

Bătea a pustiu și a iarnă amară.

Și-n liniștea odăii s-a lăsat

Pe chipu-mi ars de vânturi și de dor,

Un sărut moale, cald, neașteptat,

Ca un fulg de nea pe-un biet muritor.

Și-n clipa ceea, zările-n afund

Păreau că-mi cântă-n suflet un colind,

Și sufletu-mi, un mesteacăn desfrunzit,

Spre cerul alb deodată a pornit.

Ne-am înălțat deasupra de pământ,

Departe de necaz și de noroi,

Pluteam uniți, purtați de-același vânt,

Un curcubeu tăiat, numai în doi.

Mi-am dus o mână tremurând la frunte,

Pe la geamul cu mușcate sfinte,

Să-nțeleg de ce surâsu-ți lin

Mi-a turnat în vine-atâta chin... și-atât de-alint.

Dar degetu-mi pe tâmplă a-nghețat,

Pe un câmp de nea, nesfârșit și curat,

Unde mintea nu mai știe nimic,

Doar că fără tine sunt un om mic.

Iar tu, făptură calmă, de aramă,

Te miști prin casă fără nicio teamă,

Cu pași domoli, ca Volga la apus,

Și tot ce-a fost în mine greu, s-a dus.

Și mă gândesc, privind la pasu-ți rar,

Că fără tine, totu-i în zadar.

Odaia asta ar fi un câmp de gheață,

Un han pustiu, lipsit de dimineață.