Masterand Teodor Vintilă

Numele trandafirului (de Umberto Eco)

Rating: ★★★★★ (5/5)

„Evul Mediu a rămas, dacă nu meseria mea, hobby-ul meu - și tentația constantă - și îl văd în toate, transpărând în lucrurile de care mă ocup, care nu par medievale și totuși sunt.”

(Umberto Eco)

„Umberto Eco (n. 5 ianuarie 1932, Alessandria, Piemont, Italia - d. 19 februarie 2016, Milano, Italia) a fost un scriitor italian, editor, filosof, teoretician literar și semiotician.” (Vasile, 2025) În anii 1960, Eco a fost unul dintre liderii avangardei culturale italiene. A studiat filosofia la Universitatea din Torino și a predat la cele mai prestigioase universități din lume, primind titluri de Doctor Honoris Causa din partea a peste 50 de universități. A scris romane care au devenit rapid celebre, studii de semiotică, estetică și teorie literară, precum și numeroase articole pe teme dintre cele mai variate. Teza sa de doctorat a avut ca subiect viața și opera lui Thomas din Aquino, filozof și teolog din secolul al XIII-lea. Umberto Eco a fost președintele Școlii Superioare de Studii Umaniste a Universității din Bologna și membru onorific al colegiului Kellogg, Universitatea din Oxford.

Semiotica, estetica și filozofia medievală se numără printre principalele sale domenii de interes. Dintre acestea, semiotica a avut o influență decisivă asupra ideilor care au stat la baza romanelor sale. Înainte de romanul Numele trandafirului, Eco era deja bine-cunoscut în cercurile academice ca autor de lucrări științifice, în special în domeniul semioticii.

Numele trandafirului a fost publicată în Italia în anul 1980, sub titlul Il nome della rosa. O adevărată carte despre cărţi, romanul combină mai multe genuri: teorie literară, studiu medieval, roman de mister şi exegeză biblică. A fost şi rămâne un bestseller internaţional, în ciuda acţiunii labirintice, a discuţiilor esoterice dintre personaje și a acţiunii care se petrece într-un timp și loc nefamiliar, Evul Mediu, într-o abaţie din nordul Italiei. Ecranizat în 1986 de Jean-Jacques Annaud, cu Sean Connery în rolul principal, romanul este deja considerat un clasic al timpurilor noastre, având un succes imens la public și fiind tradus în peste 35 de limbi. De asemenea, cartea a primit Premiul pentru cea mai bună carte a anului și Premiul Strega în 1981. Noi studii critice ale romanului Numele trandafirului sunt publicate periodic, dar interesul faţă de roman nu dă semne de scădere.

Pot spune că nu am găsit lectura romanului la îndemână, deși a avut efectul de a mă menține „treaz” până târziu în noapte. Evenimentele au loc în noiembrie 1327, într-o mănăstire din Italia, unde circumstanțele misterioase ale morții unui călugăr determină sosirea fratelui Guglielmo, un bătrân călugăr franciscan, și a lui Adso, un tânăr novice benedictin aflat în perioada de ucenicie.

Povestea este narată din perspectiva tânărului Adso, iar romanul este „ticsit” de referințe la evenimentele religioase ale epocii, controverse și dispute legate de interpretarea scripturilor, trimiteri la nenumărate cărți și multe alte elemente menite să copleșească cititorul. Este un adevărat „vârtej” al simțurilor, un vârtej în care simți că mintea îți este pe punctul de a exploda, dar totuși te simți împins să citești următorul capitol.

Investigând moartea misterioasă a călugărului miniaturist Adelmo din Otranto, Guglielmo și Adso se confruntă cu gurile „zăvorâte” ale călugărilor, dar, având „cheile” potrivite, bătrânul Guglielmo reușește să obțină câteva informații care însă, au rolul de a adânci și mai mult confuzia în jurul morții călugărului găsit fără suflare într-o râpă.

Cu o intuiție demnă de un detectiv, Guglielmo începe să împartă călugării abației în suspecți și nevinovați, însă toate calculele îi sunt date peste cap atunci când principalii suspecți încep să moară și ei. Venanzio din Salvemec este găsit mort la începutul celei de-a doua zile, într-un hârdău cu sânge de porc, iar Berengario, al treilea decedat, este găsit înecat în cadă. Șirul morților nu se oprește însă aici, călugării din abație continuând să moară pe capete.

Având permisiunea abatelui Abbone de a explora întreaga mănăstire și de a interoga pe oricine, Guglielmo este derutat de faptul că nu i s-a oferit acces la bibliotecă. El este convins că celebra bibliotecă a abației ascunde cheia misterelor din jurul morților.

Așa cum am menționat mai devreme, romanul este plin de descrieri amănunțite despre felul în care călugării din secolul al XIV-lea își duceau viața simplă. Și chiar dacă unele dintre ele pot părea epuizante, mie personal mi-a plăcut stilul lui Umberto Eco de a reda această atmosferă medievală:

Călugării erau în stranele lor, șaizeci de figuri pe care rasa și gluga le făceau egale, șaizeci de umbre abia luminate de flacăra trepiedului cel mare, șaizeci de voci unite întru proslăvirea Atotputernicului. Și ascultând această mișcătoare armonie, vestibul al bucuriilor din paradis, m-am întrebat dacă într-adevăr abația era cuib de taine ascunse, de încercări neîngăduite de a le da pe față și de grele amenințări. Pentru că îți apărea în schimb acum ca un mănunchi de virtuți, relicvar de înțelepciune, arcă a prudenței, turn al științei, lăcaș al blândeții, bastion al tăriei sufletești, cădelniță de sfințenie. (Eco, 2013, p. 112).

Deși nu primește încuviințarea abatelui de a pătrunde în bibliotecă, bătrânul Guglielmo așteaptă lăsarea nopții pentru a găsi o cale de acces, sperând să descopere mult doritul răspuns. Însă biblioteca se dezvăluie lui Guglielmo ca un labirint plin de pericole, în care intrarea este ușoară, dar evadarea aproape imposibilă:

Nu mă miram că taina nelegiurilor se învârtea în jurul bibliotecii. Pentru acești oameni devotați scripturilor, biblioteca era în același timp Ierusalimul ceresc și o lume subpământeană la granița dintre pământul necunoscut și tărâmul infernului. Ei erau dominați de bibliotecă, de făgăduințele ei și de opreliștile ei. Trăiau cu ea, pentru ea și poate împotriva ei, trăgând cu păcat nădejdea că într-o zi o să-i rupă toate pecețile tainelor. De ce să nu fi vrut să înfrunte moartea, pentru a-și satisface o curiozitate a minții lor, sau să ucidă pentru a împiedica pe cineva să se apropie de un secret de-al lor păstrat cu sfințenie? (Eco, 2013, p. 198).

Prin contrastul dintre credința absolută în tainele păstrate în biblioteca medievală și dilemele religioase întâlnite în conversațiile abatelui Copes, Eco subliniază contradicțiile între curiozitatea umană pentru adevăruri ascunse și pericolele înfruntării divinului în căutarea acestora. Pe lângă ancheta desfășurată de Guglielmo, romanul abordează cu măiestrie și o serie de probleme delicate de morală și religie, care se întind pe multe pagini:

Și atunci abatele Copes, întrebat despre asta, s-a scărpinat în cap și a spus: vai de tine, Copes, deoarece cauți numai ceea ce Dumnezeu nu-ți poruncește să cauți, și ești delăsător în ceea ce el îți poruncește. Iată, cum se deduce foarte clar din exemplul meu, e tot atât de limpede că Isus Cristos și Preafericita Fecioară, precum și apostolii, nu au avut nimic, nici în parte, nici în comun, după cum mai puțin limpede ar fi să recunoaștem că Isus a fost om și Dumnezeu în același timp, și totuși mi se pare clar că cine ar nega prima evidență, ar nega-o și pe a doua! (Eco, 2013, p. 364).

Numele trandafirului este un roman care trebuie citit de iubitorii de lectură și nu numai, fiind capabil să deschidă noi orizonturi. Totuși, din cauza complexității și a stilului său elaborat, ai nevoie de o minte limpede și de un carnețel în care să notezi, alături de Guglielmo, călugării suspecți și să întocmești o hartă a abației pentru a da de urma autorului crimelor misterioase.

Am sentimente destul de contradictorii față de această carte; pe de-o parte, poate fi văzută ca un roman polițist, pe de altă parte, a o reduce doar la un roman polițist este o limitare, deoarece este o lucrare extrem de complexă care abordează o gamă largă de teme, atât religioase, cât și sociale. Acestea din urmă, în special temele religioase, nu mă atrag foarte mult, mai ales la nivelul de detaliu în care sunt prezentate în carte. Acesta este motivul pentru care Numele trandafirului mi s-a părut nu doar o carte frumoasă, ci și una fără sfârșit.

Pe de altă parte, mi-au plăcut foarte mult descrierile bibliotecii și aventurile care s-au petrecut acolo. Aș reciti cartea doar pentru acele descrieri, în ciuda discuțiilor interminabile despre eretici și călugări. Finalul a fost foarte potrivit; mi-a plăcut enorm și mi-a lăsat o impresie puternică. Este cu siguranță o carte foarte bună, extrem de complexă și bine scrisă, o lectură provocatoare și profundă, care îmbină suspansul unei investigații criminale cu explorarea unor teme complexe și actuale. Eco demonstrează abilitatea de a combina vasta sa erudiție cu o poveste captivantă și personaje memorabile, făcând din această carte o experiență literară de neuitat.

„Un roman polițist? O parabolă politică despre „democrația creștină” sau despre apocalipsa iminentă a lumii lui Reagan și Brejnev? Un roman „gotic”? Sau, pur și simplu, un joc al lui Umberto Eco?” (Raul Mordenti)

Bibliografie

Eco, U. (2013). Numele trandafirului. (Ediție revizuită, traducere din limba italiană și note de Florin Chirițescu). București: Editura Polirom.

Webografie

Eco, U. (n.d.). Numele trandafirului - Polirom. Disponibil la https://polirom.ro/esential/5044-numele-trandafirului.html

Vasile, C. (2025, ianuarie 5). 5 ianuarie 1932: S-a născut Umberto Eco, scriitor și critic literar italian. Jurnalul de Argeș. Disponibil la https://jurnaluldearges.ro/5-ianuarie-1932-s-anascut-umberto-eco-scriitor-si-critic-literar-italian-367438/

Mordenti, R. (n.d.). Numele trandafirului - Polirom. Disponibil la https://polirom.ro/esential/5044-numele-trandafirului.html