Masterand Teodor Vintilă

Viața pe un peron (de Octavian Paler)

Rating: ★★★★★ (5/5)

„... s-ar putea spune că Octavian Paler reia << procesul >> kafkian, dându-i o altă turnură. Și eroul său e un învinovâțit fără vină. Ceea ce îl interesează însă pe autorul nostru este relația complexă și delicată dintre culpabilizare și frică, mai exact, dintre teroare și frică. În reprezentarea lui, vinovăția nu e de ordin metafizic sau religios, nu e nici spaimă existențială în fața absurdului, ci un rezultat al înfricoșării prin teroare.”

(Mircea Martin)

Octavian Paler a fost o personalitate marcantă a literaturii și culturii românești. Născut la 2 aprilie 1926, în satul Lisa din Transilvania, Paler a fost un om de cultură complet, cu o vastă erudiție și un caracter deschis, dar în același timp profund și reflexiv. A absolvit Facultatea de Filologie la Universitatea din București, iar pe lângă cariera sa literară, a fost și jurnalist, eseist, publicist și politician. A fost apreciat pentru sinceritatea și claritatea gândirii sale, dar și pentru angajamentele sale sociale și politice.

Paler a avut o viață fascinantă, marcată de conflicte ideologice, dar și de o permanentă căutare a sensurilor adânci ale existenței. A fost un om care nu s-a ferit să-și exprime opiniile critice față de regimul comunist din România, fiind adesea considerat o voce incomodă. După 1989, a continuat să fie activ în viața publică, devenind un simbol al unei țări care se redescoperea.

Viața pe un peron este un roman redactat sub forma unui jurnal, destinat atât oamenilor care există în prezent, cât și celor care vor veni: „În loc să mă adresez păianjenilor din sala de aşteptare ori vântului care suflă dinspre pădure spre mlaştină, mă adresez unor oameni pe care nu-i văd, nu-i cunosc şi unii, poate, încă nici nu s-au născut.” (Paler, 1991, p. 6)

Publicat în 1981 și situat la granița dintre filosofie și literatură, acest roman se înscrie printre marile capodopere ale autorului. Prin structura sa, el provoacă și stimulează reflecția, întrerupând frecvent firul narativ pentru a face loc unor pasaje de meditație și interpretare a simbolurilor.

Dacă scopul cărților este de a trezi în oameni emoții profunde, de a le sugera un adevăr anume și de a-i încuraja în viață, atunci această carte este cu adevărat o comoară. Încă din titlul său sugestiv, Viața pe un peron se conturează ca un imn al singurătății și fricii, o reflecție asupra sensului vieții și a „rolului” pe care îl „interpretăm” de-a lungul existenței noastre. Este o carte plină de cugetări filozofice și metafore. Cel care așteaptă pe peron trenul – trenul vieții – poate fi autorul, dar la fel de bine poate fi oricare dintre noi, cititorii. În paginile romanului, fiecare dintre noi se poate recunoaște și regăsi. Tocmai de aceea, personajul principal nu are un nume; de fapt, le are pe toate – fiecare cititor își poate atribui numele său și se poate recunoaște în povestea cărții.

„Modul în care un om își acceptă destinul este mai important decât însuși destinul său.” (Wilhelm von Humboldt)

Octavian Paler își începe povestirea cu acest citat. Și, într-adevăr, esența acestor cuvinte se regăsește puternic pe tot parcursul romanului. Cartea are o intensitate copleșitoare, ca și cum ar fi alcătuită dintr-o înșiruire de citate, lecții de viață și gânduri pline de înțelepciune, emoție și profunzime.

Încă de la începutul cărții, dăm peste mlaștină, cârduri de ciori, pustiul, singurătatea, confesiunea și decalogul. Apoi ajungem în gara abandonată numită „ERO”, un loc straniu, fără personal, fără ghișeu, cu un ceas la care doar minutarul se mișcă, becuri care nu se sting niciodată și borderouri de drum fără direcții de sosire ori de plecare, doar cu ore de trecere „de nicăieri spre nicăieri”. În acest decor se ascunde o idee esențială a cărții: sensul vieții nu stă neapărat în destinații, ci în felul în care trăim între ele, în modul în care participăm la ceea ce ne înconjoară, fără a privi mereu în altă parte... decât lângă noi.

În funcție de personalitate, vârstă și momentul vieții, această carte poate părea ambiguă, ciudată, negativistă sau, dimpotrivă, strălucitoare, plină de inteligență, imaginație, învățăminte și revelații. În continuare, din spovedania autorului aflăm despre pasiunile sale: muzica, șahul, bicicleta, marea, cărțile și dreptatea. Prin izolare, reflecție, autoanaliză și autocritică scriitorul creează citate remarcabile, demonstrând inteligență, imaginație, talent artistic și influența studiilor sale de filozofie și drept în care a crezut cu tărie.

Octavian Paler își scrie în carte propriul decalog – porunci pentru el și sfaturi pentru noi:

Prima poruncă: Să aştepţi oricât.
A doua poruncă: Să aştepţi orice.
A treia poruncă: Să nu-ţi aminteşti, în schimb, orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăieşti în prezent.
A patra poruncă: Să nu numeri zilele.
A cincea poruncă: Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa.
A şasea poruncă: Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.
A şaptea poruncă: Nu pune în aceeaşi oală şi rugăciunea şi pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăzneşte să spere singur.
A opta poruncă: Dacă gândul ăsta te ajută, nu evita să recunoşti că speri neavând altceva mai bun de făcut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic.
A noua poruncă: Binecuvântează ocazia de a-ţi aparţine în întregime. Singurătatea e o târfă care nu te învinuieşte că eşti egoist.
A zecea poruncă: Aminteşte-ţi că paradisul a fost, aproape sigur, într-o grotă. (Paler, 1991, pp. 9-10)

Personajul principal, un profesor, trece prin diverse experiențe și se confruntă cu o realitate apăsătoare, în care oamenii poartă măști și sunt reci, indiferenți. Această lume îl marchează profund. Momentul decisiv pentru el este strigătul îndurerat al unei femei, care trece neobservat de cei din jur. Atunci, omul alege să fugă și ajunge într-o gară pustie, pe un peron fără trenuri și fără oameni. Peronul devine un simbol al așteptării, un loc care ne pune în fața unei alegeri – să mergem mai departe sau să rămânem pe loc. În acest joc al incertitudinii, trenul poate fi atât un mijloc de salvare, cât și o simplă iluzie.

Aici, profesorul o întâlnește pe Eleonora, o femeie plină de îndoieli și temeri, care fugise, la rândul ei, dintr-o realitate denaturată, unde îmblânzitorii instauraseră dictatura asupra omului obișnuit. Începe astfel o lungă așteptare, care înseamnă, de fapt, o mare singurătate. O singurătate în doi. Urmează un șir de confesiuni intense și delicate, unde fantezia se împletește cu realitatea. Da! Viața pe un peron este o replică dură la tot ceea ce numim noi sensul vieții! Există sau nu un alt început? Nu știm! Tot ce ne rămâne este să așteptăm. Să așteptăm, fiecare pe peronul său.

Această atmosferă de așteptare și reflecție este susținută de stilul liric și introspectiv al lui Octavian Paler, plin de imagini puternice și fraze memorabile. Cartea nu urmează o acțiune clară, ci mai degrabă un șir de gânduri și dialoguri ce creează o atmosferă melancolică și tensionată.

Citindu-l pe Paler, am simțit nevoia să iau un creion și să notez atâtea și atâtea fraze, un impuls care m-a cuprins încă de la început și m-a însoțit pe tot parcursul lecturii. M-a fascinat stilul său, mai ales datorită faptului că, prin narațiunea la persoana I, reușește să creeze o legătură profundă între el, text și cititor. Plăcerea cu care am citit paginile nu a fost una superficială, ci am fost cuprins de un sentiment sincer, poate trist, înțelegând intensitatea subiectivă a textului.

De asemenea, m-a impresionat și felul în care autorul vorbește despre speranță: o forță tăcută, dar esențială. El o numește „evanghelia” noastră, iar descrierea pe care o face este una dintre cele mai frumoase pe care le-am întâlnit:

Iată, așadar ce este pentru mine speranța; un semn că n-am renunțat încă să judec normal, că încă mai știu ce vreau, că deosebesc răul de bine. O viață întreagă am vorbit într-o mie de feluri despre speranță. Am socotit-o într-o vreme singura mea evanghelie. Dar numai acum pot să spun în cunoștiință de cauză ce este speranța. [...] Ea e singura care nu ne părăsește când ne rătăcim în pustiu. Și singura care ne aduce apă când buzele ard de sete. [...] Când dormi, speranța te veghează. Când bate vântul noaptea, îți așează o mână răcoroasă pe frunte să te liniștească. (Paler, 1991, p. 240)

Viața pe un peron este o carte pe care nu o poți citi doar o singură dată și să te simți mulțumit – desigur, dacă vrei cu adevărat să o înțelegi. Este genul de lectură la care vei reveni și vei tot reveni, pentru a medita, a-ți pune întrebări și a analiza. Este o carte care îți trezește emoții dintre cele mai variate și, fără îndoială, nu este o carte pe placul tuturor. Aș spune că pentru a-i descifra mesajele și a-i înțelege esența, este nevoie de o anumită maturitate, mai ales din punct de vedere psihologic.

Finalul călătoriei sau al așteptării este, într-adevăr, același. Poate că nu există cuvinte mai potrivite pentru acest final decât un alt citat memorabil din carte: „N-am ştiut ce caut în viaţă, dar viaţa nu mi-a fost indiferentă”. (Paler, 1991, p. 157) Aceste cuvinte rezonează perfect cu esența cărții, sugerând că, indiferent de căutările noastre, viața în sine are un sens, chiar și atunci când nu știm exact ce căutăm.

Referințe

Paler, O. (1991). Viața pe un peron (Ed. a 2-a). Editura Albatros.