Vișean Robert Mihăiță

Ultimul act.

Rating: ★★★★★ (5/5)

Am încercat să arunc în vidul nesfârșitei uitări,

Nopți de insomnie, disperare și regret.

Dar, apa are memorie.

Căci din sânul sufletului trist,aievea, răsar lacrimi de ametist

Speranța este armura proștilor, o scânteie uitată în cutia Pandorei,

Nu cred în destin, noroc sau ghinion, nici necunoscutul nu mă frapează

Nici idealul nu mai e, a pălit precum verdele frunzelor la prima brumă a toamnei.

În căști ascult „Les Adieux”, apoi simfonia a III-a a lui Mahler

Trebuie să-mi las un testament. Scriu încet.

Nu va fi nimeni să-l citească,

Viața s-a jucat cu mine, iar acum paveaza drumul meu spre cenușa timpului

Și frica sporește în puterea nopții,

Sufletul a rămas doar o lanternă fără baterii.

Și nu e niciun om, deși străzile vuiesc de mulțime.

Nici telefonul n-a mai sunat de zile,

Albastrul ochilor m-a părăsit.

Și vara a plecat, a promis că nu pleacă, dar a plecat.

Trăsura toamnei va sosi curând, dar și ea mă lasă singur

Nu mi-a dat nici măcar un dovleac pe care să-l pot face felinar.

Flori de gheață răsar la fereastra mea, udate de lacrimi opale

Sunt frumoase. Vorbesc între ele. Uit de etică și ascult de după perdea.

Se apropie iarna, între santinele și gladiatori de gheață

Dezlănțuie în cer forța aprigă a fiordului

Lovitura ei de ciocan se va simți crunt, peste inimi nefericite,

În soba mea nu arde focul.

Asta a fost, se apropie finalul. Îl aud în șoapte, îl simt în valuri,

Îl văd în chipul veșted al stejarilor, în lacrimile norilor.

Cineva mi-a spart contul de facebook, a schimbat masca

Reflectoarele rămân fără curent electric, scena- un iris rubiniu,

Nisipul s-a scurs, actul e gata, sufleorul șomer,

Eu, actorul vieții mele gri, eliberez pumnalul.

Pe lama lui se citește autorul moral – iubirea,

Tai panglica veșniciei, privirea se înțețoșează, simnt un fior,

Cortina.